Momentele constituie o multiplă concretizare a faţetelor prin care omul are felul de a fi al «faptului-de-a-fi-unul-impreună-cu-altul». Aici e şi marea intuiţie a lui Caragiale. Această constantă reprezintă un dat originar, determinant nu numai, in particular, pentru perechea Mache şi Lache – «unul şi acelaşi in două feţe, doime de o fiinţă şi nedespărţită» –, ci şi pentru existenţa umană in genere. De aceea, individul Momentelor işi trăieşte, in permanenţă şi cu febrilitate, sentimentul fundamental care nu e altul decat acela al aşteptării celuilalt, fiindcă spectrul singurătăţii il umple de panică. Sugestiile de interpretare a Momentelor, venite din direcţia filozofiei existenţiale (in special a lui Heidegger), ne explică deplin şi cauza vitalităţii lor neintrerupte, şi motivul pentru care ele transcend statutul de proză ocazională. In acest context, reproşul lui Caragiale la adresa incapacităţii contemporanilor săi de a-l recepta adecvat devine perfect justificat: «De Momente n-a spus nimeni un cuvant, deşi e o carte europeană».