Pentru prima dată in limba romană, apar reunite sub titlul Discursurile din Suedia discursul rostit de Albert Camus la Stockholm după ceremonia decernării Premiului Nobel pentru Literatură şi conferinţa susţinută in faţa studenţilor de la Universitatea din Uppsala in decembrie 1957. Ele nu au putut fi traduse inainte de 1989 pentru că viziunea lui Camus despre misiunea artistului in societate se concretizează aici intr-o critică explicită a realismului socialist şi a tendinţelor de orientare ideologică a culturii. In bibliotecile publice din Romania, ediţia franceză a Discursurilor din Suedia (ca şi cea a Omului revoltat) era catalogată in aşa-numitul "fond special”, nefiind accesibilă decit pe baza unei aprobări oficiale.
"Fiecare generaţie, fără indoială, se crede menită să refacă lumea. A mea ştie totuşi că nu o va reface. Dar sarcina ei este, poate, şi mai mare: constă in a impiedica lumea să se desfacă. Moştenitoare a unei istorii corupte in care se amestecă revoluţiile neimplinite, tehnologiile devenite nebune, zeii morţi şi ideologiile extenuate, in care puteri mediocre pot astăzi să distrugă totul, dar nu mai ştiu să convingă, in care inteligenţa s-a injosit pină intr-atit incit s-a făcut slujitoarea urii şi a opresiunii, această generaţie a trebuit, in sine şi in jurul ei, să restaureze, pornind doar de la negaţii, cite puţin din ceea ce alcătuieşte demnitatea de a trăi şi de a muri. In faţa unei lumi ameninţate cu dezintegrarea, in care marii noştri inchizitori riscă să intemeieze pentru totdeauna impărăţiile morţii, ea ştie că ar trebui, intr-o cursă nebună contracronometru, să restaureze o pace intre popoare care să nu fie cea a servituţii, să reconcilieze din nou munca şi cultura şi să refacă impreună cu toţi oamenii o arcă a alianţei.” (Albert Camus)
