Vara (1954) aduce laolaltă citeva proze aparent eterogene, scrise intre 1939 si 1953, ce ilustrează cu subtilitate uneori ironică si lirism incintător "soarele si umbra sufletului mediteraneean”. Fie că merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatră incinsă al Oranului natal, fie că revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne impăcate cu propriile păcate sau că meditează la frumusete, a cărei expresie desăvirsită este Elena din Troia, Camus ne poartă intr-o călătorie uimitoare prin spatiul mediteraneean si prin universul legendelor sale.
"Oranul are si deserturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le intilnesti chiar in preajma portilor nu cunosc singurătatea decit iarna si primăvara. Atunci sint niste cimpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golase, printre flori. Mai jos vuieste lin marea. Dar chiar si atunci, soarele, vintul usor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul ingăduie să‑ti inchipui vara, tineretul arămiu care impinzeste plajele, ceasurile indelungi pe nisip si dulceata neasteptată a serilor. In fiecare an, pe aceste tărmuri se iveste o nouă holdă de fete‑flori. S‑ar părea că nu dăinuie decit un anotimp. In anul următor le inlocuiesc alte corole fierbinti care, cu o vară inainte, erau incă niste fetite cu trupurile virtoase ca niste muguri. La ora unsprezece dimineata, coborind de pe podis, toată această carne tinără, abia invesmintată in tesături pestrite, năvăleste pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)
