Am trăit aceşti ani la o intensitate fără seamăn: abuzurile, ticăloşiile, declaraţiile aberante ori dezvăluirile revoltătoare au fost, fiecare in parte, tot atatea motive pentru a mă solidariza cu o societate civilă mereu activă şi mereu ameninţată, cu grupuri sau persoane expuse linşajului public sau defăimării. Au fost, deopotrivă, pretexte pentru a indigui cat se poate prin analiză lucidă revărsările de ură, de frică, de laşitate ori de conformism care păreau să sufoce Romania zi după zi, aducand, atat cat mi-a stat in putinţă, un elogiu raţiunii, educaţiei şi declarandu-mi increderea necondiţionată in forţa argumentelor limpezi şi precis exprimate. Am scris de multe ori frenetic, transformand scrisul intr-un soi de terapie prin care imi făceam mie suportabilă o societate pe care o simţeam in acelaşi timp foarte străină şi totuşi copleşitoare, am scris manat de tristeţe sau de indignare, fără a mă eschiva de la responsabilitatea pe care mi-am luat-o singur, fără mandat şi fără constrangeri, de a fi un intelectual public.
