Ceea ce numim indeobşte istorie nu este, in raport cu realitatea, decat o naraţiune simplificată, dramatizată şi investită cu sens. Ea filtrează trecutul, il adaptează şi il deformează, trecandu-l prin sita imaginarului şi structurandu-l in sensul ideologiilor prezentului. In acest eseu despre condiţia istoriei, Lucian Boia şi-a propus să desluşească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului romanesc in Istorie şi mit in conştiinţa romanească este extins acum la scara intregii istorii.
"Intrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea incotro mergem se dovedeşte derizoriu. După atata abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a caştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice capabile de a ne spune de unde venim, incotro mergem şi graţie cărui meca-nism. Un ganditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicandu-l pe Karl Marx, absenţa oricărui sens in mersul istoriei. In ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. In fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi orice alegere in această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil.“ (Lucian Boia)
