„«Norocul ne călăuzeşte paşii mai bine decât ne-am putea noi dori, căci ai în faţă, prietene Sancho Panza, o privelişte care ne descoperă treizeci şi mai bine de uriaşi, nemăsurat de mari, cu care am de gând să mă lupt şi să le fac la toţi de petrecanie, şi ce-om lua de la ei drept pradă să ne fie cheag îmbogăţirii; că-i bătălie dreaptă, şi înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu dacă stingi sămânţa lor afurisită de pe faţa pământului.» «Ce uriaşi?», zise Sancho Panza.
„«Norocul ne călăuzeşte paşii mai bine decât ne-am putea noi dori, căci ai în faţă, prietene Sancho Panza, o privelişte care ne descoperă treizeci şi mai bine de uriaşi, nemăsurat de mari, cu care am de gând să mă lupt şi să le fac la toţi de petrecanie, şi ce-om lua de la ei drept pradă să ne fie cheag îmbogăţirii; că-i bătălie dreaptă, şi înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu dacă stingi sămânţa lor afurisită de pe faţa pământului.» «Ce uriaşi?», zise Sancho Panza. «Aceştia pe care-i vezi», răspunse stăpânul său, «aceştia cu braţe cât toate zilele, că sunt unii la care măsoară cât două leghe». «Ia seama, Luminăţia Ta», i-o întoarse Sancho Panza, «că ăştia care se văd aicea nu-s uriaşi, ci mori de vânt, iar ceea ce iei dumneata drept braţe sunt aripile, care, învârtite de vânt, mişcă pietrele morii». «Se vede cât de colo», răspunse don Quijote, «că nu prea eşti citit când e vorba de aventuri cavalereşti; sunt uriaşi, şi dacă ţi‑e frică de ei, şterge-o de-aici şi pune-te pe rugăciuni, cât timp m-oi încleşta eu cu ei în luptă crâncenă şi defel dreaptă».” (Miguel de Cervantes)
