Sapte ani stranii.Jurnal 2018-2024 - Mircea Cartarescu | Humanitas

„E ca si cand as fi ghidat cu blandete printre scrieri, filme, muzica, peisaje si mii de feluri de tristete. Cineva imi atinge usor, dar insistent, tamplele cu palma, cum indrumi o pisica spre vasul cu mancare sau apa, imi si vorbeste peltic si rudimentar, ca unui bebelus. Pentru mine gesturile lui sunt insa teribile indemnuri si interdictii, iar vocea e insuportabila ca de un tunet. Mi se impune ce sa citesc, ce sa ascult, dar de atatea porunci (cele cateva trilioane scrise pe placile de piatra), de atatea afurisite porunci pe secunda nu pot decat sa-ncremenesc, desi niciuna nu-mi spune «incremeneste!» Lumea e tandari si aschii, fiecare indescriptibila geometric, si care nu se-mbina, fiindca cele mai multe sunt din materie-ntunecata. Iar daca nu se-mbina-n mintea mea, nu se-mbina nici in scrisul meu si, prin urmare, lumea mea nu mai exista. Mai exista doar tristetea mea de pe alta lume. «Arata-mi slava Ta!» am strigat, si El m-a pus intr-o crestatura in stanca. Nasterea mea n-am putut-o vedea, caci nu poate omul sa-si vada nasterea si sa traiasca. A trecut pe langa mine copilaria mea, si slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescenta, si slava Lui nu era-n ea. Au trecut anii barbatiei mele, si slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit batranetea, urmata de un susur bland. A urmat noaptea fara sfarsit.“