Imaginati-vă că am trăi intr-o lume ca o bilă mică. Asta ar insemna că spatiul este curb. Acum, să presupunem că eu as intinde mana inainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, stiti ce s-ar intampla? Mana mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, intr-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, avand adică o curbură indeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să intind mana in fată. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, intr-o astfel de lume, in fata mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta as fi chiar eu! Dar se mai intamplă ceva, independent de faptul că spatiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci cand mă uit drept in fată nu este o situatie contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut in trecut: mi-as vedea, dacă spatiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineată, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci cand privim cerul instelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situatiilor stelare la care ne uităm: orice privire in adancul cerului este de fapt o privire aruncată in trecut, si anume, cu cat mai departe ne uităm in spatiu, cu atat mai la inceput – spre inceputul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului.
