Noapte la Lisabona (T10) - Erich Maria Remarque | Editura Polirom

Traducere din limba germană de Luminiţa Beimers

Ne aflăm în anul 1942 – al Doilea Război Mondial a cuprins deja mare parte a Europei. Cu greu se mai poate găsi o cale de scăpare pentru cei prinşi de valul războiului. Singurul gînd ce însufleţeşte miile de refugiaţi, singura nădejde care ţine în viaţă generaţii întregi este visul de a fugi în America. În frămîntatul oraş Lisabona, unde speranţa libertăţii pîlpîie încă, un tînăr îşi lasă iubita la hotel şi încearcă să cîştige la cazinou banii pentru două bilete cu care să se îmbarce pe vaporul către New York. Mai are în buzunar şaizeci şi doi de dolari, din care pierde mare parte. Deznădăjduit, părăseşte cazinoul şi rătăceşte pe străzi, riscînd să fie arestat. Aşa îl întîlneşte pe acela care, refugiat ca şi el, foloseşte – ca să scape de controlul nazist – un paşaport fals şi un nume de împrumut, Joseph Schwarz. Acesta îi propune un tîrg: trebuie să asculte povestea aventurii lui şi a iubitei, acum moartă, în schimbul celor două bilete de vapor către libertate. Deşi neîncrezător, tînărul acceptă, fără să ştie însă că hotărîrea lui de-o clipă îi va schimba pentru totdeauna viaţa. Nici măcar nu-i trece prin cap că preţul unei nopţi în Lisabona va fi mult mai mare decît cîteva ore de răbdare în faţa poveştilor despre trecut.

„O arcă. Orice vapor ce părăsea Europa în acele luni ale anului 1942 era o arcă. Muntele Ararat era America, iar apele potopului creşteau de la o zi la alta. Cu mult timp în urmă cuprinseseră Germania şi Austria, iar acum se ridicau ameninţătoare în Polonia şi la Praga; Amsterdam, Bruxelles, Copenhaga, Oslo şi Paris fuseseră deja inundate, oraşele Italiei trăsneau de mirosul igrasiei, iar Spania începea să nu mai fie un loc sigur. Coasta Portugaliei devenise ultima speranţă a refugiaţilor pentru care dreptatea, libertatea şi toleranţa însemnau mai mult decît un acoperiş deasupra capului.” (Erich Maria Remarque)

„Cum spune chiar el, Remarque îşi vede propriul timp sub semnul conflictului dintre «progresul tehnologiei şi înapoierea culturală». Gîndul că spiritul ştiinţific, lipsit de umanitate, va triumfa şi va aduce cu sine un nihilism crud îl înspăimîntă; n-are cum să lupte cu el altfel decît refugiindu-se într-o aproape desuetă credinţă în energia umanităţii. Se prea poate ca Paul Bäumer să fi murit în ziua în care un raport sec anunţa că pe frontul de vest nu e nimic nou; în Noapte la Lisabona însă, Joseph Schwarz trăieşte nutrind o nouă speranţă în valorile umaniste: dragostea, încrederea şi prietenia.” ( The New York Times )