Mi-a ajuns această carte in maini printr-o fericită intamplare, o clipă de inspiraţie, un semn divin – cine poate şti? Dar atmosfera pe care am intuit-o se regăseşte intre paginile sale, chiar mai intensă şi mai melancolică. Bacăul de odinioară n-a supravieţuit tăvălugului comunist. Puţine sunt vestigiile ce amintesc de el astăzi şi ele nu reuşesc să redea măcar un strop din farmecul pe care oraşul l-a avut candva. Există clădiri vechi, unele cu insemnătate istorică, dar par sufocate de cele mai noi şi parcă au o oarecare stinghereală in a-şi spune poveştile.
Strada pe care se desfăşoară intamplările povestite de Paul Grigoriu a păstrat ceva destul de vag din alura sa veche, avand in vedere faptul că a rămas o stradă pe care predomină casele. Nu mi-a fost chiar uşor să o identific. In primă etapă, n-am sesizat subtilitatea ortografierii din carte – Ivestalin, in loc de I.V. Stalin. O dată ce am descoperit amănuntul şi am localizat strada, poveştile au căpătat şi mai mult suflet, le-am văzut cu şi mai multă uşurinţă, lăsandu-mă pătrunsă de atmosfera lor. Am păşit, cu emoţie, pe străzile cunoscute, privindu-le chipurile necunoscute, şterse mult inainte să mă nasc eu. Cred că, pentru un băcăuan, ecourile acestei cărţi sunt mult mai puternice, deşi nostalgia şi toate trăirile ce răzbat din ea pot inmuia şi inimi ce nu au cunoscut oraşul, pentru că mesajul este unul incărcat de emoţii, ce nu te poate lăsa rece – evocarea unei prietenii născute in anii curaţi ai copilăriei, marcate de naivitate şi de tot felul de năzdrăvănii, dar şi de umbrele unui regim care işi propusese să terfelească vieţile oamenilor după propriul plac.
In anii ’50, in Bacău, se găseau incă mulţi evrei, mulţi armeni, ba chiar exista şi o biserică armenească, de care habar n-avusesem. Totul arăta atat de diferit faţă de ceea ce cunosc eu, incat am avut senzaţia că păşesc in altă lume, ajutată de fotografiile pe care am reuşit să le găsesc pe internet. Prietenia dintre Pavel şi Mundi nu ţine seama de schimbările ce mutilează, puţin cate puţin, spiritul oraşului, ci işi vede de preocupările specifice, care mai de care mai năstruşnice, iar cititorul ajunge să-i privească pe cei doi copii poznaşi cu duioşie, culegand fragmente ale unei epoci stinse. Mundi este evreu şi, asemeni multor altor familii de evrei, şi a sa pleacă in Israel in anii ’60. Cei doi copii, insă, nu ştiu ce le va rezerva viitorul şi, in candoarea lor, trăiesc din plin anii cei mai frumoşi, punand bazele unei prietenii eterne.
Paul Grigoriu impleteşte umorul cu nostalgia, accentuandu-le cu un har al povestirii in care simplitatea şi naturaleţea sunt trăsături esenţiale. Cu siguranţă voi purta mult timp in suflet atmosfera pe care acesta a reuşit să o creeze, cufundandu-mă intr-un Bacău al anilor ’50 scăldat de soarele după-amiezii, in care doi copii se joacă nestingheriţi, improvizand din ce pot uneltele necesare unor proiecte inovatoare.
Farmecul copilăriei, farmecul caselor şi-al obiectelor de demult, numele oamenilor, ce te duc cu gandul la prăvălii cu delicatese şi coloniale – este minunată această cărticică in care vocea autorului este atat de vie, chiar dacă acesta a plecat dintre noi. O mană nevăzută m-a indrumat către ea şi mă bucur din tot sufletul că am avut ocazia de a o citi.
