Un manifest conservator lipsit de orice concesie si complezentă fată de lumea modernă si fată de avansurile sale tehnologice, care sunt numite la un moment dat – intr-un mod cat se poate de grăitor -”eflorescenta splendidă a descompunerii”.
E vorba de cartea profesorului american Richard M. Weaver, Ideile au consecinte (Ideas Have Consequences), apărută la Chicago in 1948, intr-o epocă in care rănile incă deschise ale războiului resuscitau vechiul sceptiscism fată de natura umană, punand vremelnic in umbră etosul progresist. In această nouă ambiantă, tanărul profesor de retorică si literatură engleză, scria o carte neobisnuită, propunandu-si să traseze, nici mai mult nici mai putin, decat declinul dramatic al omului occidental din ultima jumătate de mileniu. In viziunea sa, o alegere ideatică gresită produsă către finele Evului Mediu avea să conducă civilizatia occidentală pe drumul unui materialism radical, indepărtand-o de adevăratele surse ale creativitătii sale.
Richard M. Weaver trece drept unul dintre reprezentantii de seamă ai conservatorismului american din secolul trecut, dar cine se asteaptă să găsească in această carte o critică modestă a industrialismului ori poate un elogiu al vietii simple la fermă va fi dezamăgit. Cu sigurantă că educatia sa ca si ”frugalitatea” felului său de a fi, evocată de marele său admirator Russel Kirk, il apropiau de valorile agrariene ale Sudului, dar ”Ideile au consecinte” au o ambitie infinit mai mare. Cartea cuprinde aproape 1000 de ani de istorie occidentală in mai putin de 200 de pagini dense, care trasează drumul omului de la varsta de aur a ”visului metafizic” din perioada Evului Mediu pană la varsta de fier a epocii moderne. Iată ce spune cu propriile sale cuvinte, intr-una din numeroasele fraze cu vocatie de aforism: ”Omul creat după chipul divin, protagonistul unei mari drame in care se juca chiar soarta sufletului său, a fost inlocuit de umilul om-animal avid de bunuri de consum”. Richard M. Weather ne vorbeste despre despre prăbusirea civilizatiei occidentale din orizontul adevărului revelat in ceea ce el numeste – cu un curaj rar intalnit in epoca modernă – abisul ”idiotiei morale”.
Autorul american ne avertizează că a scris la randul său o carte despre declinul Occidentului. O aluzie, desigur, la monumentala lucrare a lui Oswald Spengler scrisă cu 30 de ani mai devreme. Dar profesorul de la Chicago nu urmează calea ganditorului german, ci una total diferită, ancorată in istoria ideilor. Dacă Spengler căuta explicit o logică a istoriei (”o structură metafizică”) de natură să ingăduie previziuni si să explice diferitele etape ale devenirii unei culturi, Weaver crede că omul este liber de orice determinism si că absolut tot ceea ce i se intamplă reprezintă consecintele directe ale alegerilor sale. Dacă Spengler decretează o necesitate istorică care se implineste fatalmente cu participarea individului sau impotriva lui, Weaver gandeste in termenii teologiei crestine, interpretand istoria ca formă a unei ”căderi” sau a unei greseli originare. Am putea crede, de fapt, că profesorul american vorbeste despre o a doua Cădere, una pe care o plasează de astă dată in Evul Mediu european in perioada marii dezbateri scolastice despre natura universaliilor.
Dar ce s-a intamplat acum 7-800 de ani de natură să provoace o deturnare catastrofală a istoriei omului? Si, mai ales, care sunt simptomele decăderii sale?
Ne oprim deocamdată aici. Nu inainte totusi de a observa prăpastia care separă această ”istorie a omului” de cărtile la modă de la inceputul acestui mileniu, ca de pildă succesul global al lui Yuval Noah Harari cu al său ”Sapiens: o scurtă istorie a umanitătii”, din 2014. Viziunea biologistă asupra omului a triumfat total intr-o istorie care ignoră orice orizont metafizic. In optica unui Harari, ”animalul neinsemnat” ivit prin hazardul materiei cu vreo 3 milioane de ani in urmă a devenit stăpanul planetei si tinde să se tranforme intr-un zeu. Iată cum progresismul Whig vituperat de Weaver a atins punctul său culminant si a trecut chiar dincolo de el intr-o critică a specismului.
Să observăm ceva: cartea lui Harari nu poate da seama de gandirea lui Weaver in timp ce acesta din urmă, desi scria cu 70 de ani mai devreme, il contine pe Harari integral si i se adresează la tot pasul. E pur si simplu o dovadă a sărăcirii intelectuale a lumii de azi si, implicit, o tristă confirmare a declinului.
