Un fel de Arcă a lui Noe, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice.
Anul 1923. Tanăra Uniune Sovietică e un tăram haotic, bantuit de o foamete cruntă si incă zguduit de ultimele zvacniri ale Războiului Civil. Neindurătoarea politică a rechizitionărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii si a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămanzi peste tot. Combatantul fortelor civile de tineret Deev primeste misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan pană in Samarkandul mai indestulat. Astfel incepe o călătorie aventuroasă, de sase săptămani, din pădurile de pe malul Volgăi si stepele kazahe pană in desertul Kizilkum si muntii Turkestanului, desfăsurand o panză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, tărani porniti in bejenie, cekisti, basmaci si, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferinte tăcute, umor, cruzime si sperantă – intr-o alternare de lumină si intuneric demnă de marea pictură si acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obisnuit deja Guzel Iahina.
