Valorile, ideile după care s-au călăuzit indeobşte filozofii apar in această operă tarzie a lui Nietzsche drept idoli, drept zei care au incremenit intr-o eternitate stătută şi a căror evoluţie pe scena lumii, prin urmare, s-a incheiat. Filozoful lucid, inţelegand oboseala bolnăvicioasă a spiritului vremii, are atunci drept imperativ anunţarea, adică grăbirea sfarşitului acestui spirit. Un exemplu paradigmatic de idol, lumea adevărată, lumea ideilor lui Platon, s-a retras treptat in sine, a ajuns inaccesibilă, indemonstrabilă, incognoscibilă, iar pentru om a devenit o idee nefolositoare, superfluă. Lichidarea ei este un imperativ. Dar, odată acest idol lichidat, ce lume mai rămane? Cea a aparenţei, cea in care simţurile işi subordonează raţiunea, iar corpul e mai valoros decat intelectul? Insă "odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă“! Acesta, ne spune Nietzsche, e ceasul lui Zarathustra, vestitorul unei lumi noi, aflată dincolo de opoziţia dintre lumea aparentă şi lumea adevărată. Ca să poată fi inţeles mesajul lui Zarathustra, e necesară demascarea idolilor. Altfel spus, pentru a inţelege Aşa grăit-a Zarathustra trebuie să te pregăteşti descifrand sensul Amurgului idolilor.
