Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea in el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te ingrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvarşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvarşit şi totodată minunarea pentru că el este atat de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om in felul acesta, poţi să il indrăgeşti in pofida a tot ce le sare in ochi altora.
Cat de des nu se intamplă ca celui indrăgostit să i se spună: "ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: "dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă pană la capăt, că ea il cuprinde in intregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, insă in loc să osandească, in loc să se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui şi este gata să işi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie indreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea "cu intreagă inţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintai viziune serioasă.
