Romanul urmărește destinul unei familii armene de-a lungul mai multor generații, între memoria durerii și forța tăcută a speranței.
Prin povești de viață aparent mărunte, dar pline de sens, cartea vorbește despre legături familiale, supraviețuire și iubirea care ne definește și ne însoțește pentru totdeauna.
Narine Abgarian ne oferă un roman învăluitor și liric ce reconstituie destinul unei familii armene de-a lungul mai multor generații. Între trecut și prezent, între durerea pierderii și lumina mereu nouă a speranței, romanul Oameni care vor fi mereu cu mine ne amintește că la temelia inimii noastre stau cei care ne-au iubit și ne-au ocrotit – cei care sunt mereu cu noi, pentru totdeauna.
Precum un covor armenesc căruia trebuie să îi găsești litera ascunsă în model ca să îi poţi desluși mesajul, și romanul de față aduce în prim-plan o figură simbolică: Fetița care nu vrea să își spună numele. Dacă o însoțești de-a lungul cărții și îi împărtășești aversiunea pentru grișul cu lapte, adorația pentru bunici și devotamentul pentru un măgăruș bătrân, deschizi încă o dată fereastra spre Berd: se gătește după reţete vechi, bătrânii poartă ciorapi de lână și îngrijesc animalele și livada, tinerii pleacă să studieze, se întorc (sau nu) în locurile natale, se fac profesori ori medici, se căsătoresc și aduc pe lume copii. Istoriile se amestecă, se suprapun, se completează, iar oamenii obișnuiți devin eroi ai supraviețuirii. Și primești, odată cu Fetița, singura lecție posibilă: aceea că iubirea e totul.
