Concept și prefață: Erwin Kessler Coperta: Mihail Coșulețu Layout: Gabriel Nicula Note: Ioana Antonia Pearsică Documentare: Ioana Șerban Cel mai discret și cumsecade artist român, Florin Mitroi, a lăsat cea mai indiscretă și violentă operă. Ce e de făcut cu ea? Să o ascundem, să o ignorăm, să o clasăm ca patologie? Să o ardem? Acesta pare preambulul unui scandal, nu al unei revelații. Și totuși este vorba despre cea mai electrizantă revelație a artei românești din ultimii 30 de ani.
Florin Mitroi (1938 – 2002) este unul dintre cei mai solitari, discreți și impenetrabili artiști români contemporani. În ciuda vizibilității sale constante, ca profesor la Institutul Nicolae Grigorescu și ulterior la Academia de Artă din București, din 1961 până în 2002, el nu a atins notorietatea în timpul vieții, chiar dacă, după 1989, a fost profesorul unora dintre cei mai cunoscuți tineri artisti ai școlii bucureștene de artă: de la Dumitru Gorzo și Suzana Dan, la Alexandru Rădvan și Anca Benera.
Florin Mitroi a contribuit la afirmarea unei pleiade de creatori pe cît de diferiți pe atît de consecvenți în vocația lor artistică. Dar el, cel care le-a cultivat această vocație, a expus însă foarte puțin. A expus preponderent în expoziții colective, începînd cu anii 1960, dar doar atunci cînd i s-au cerut lucrări. Altfel, ideea de a expune public, nu făcea parte din programul artistic al lui Florin Mitroi. În 1993 a avut singura expoziție personală, la Galeria Catacomba. Primește premiul pentru pictură din partea UAP în 1978 și expune în grup în Franța, SUA, Portugalia, Germania și Italia.
