"Eram in ultimul an de facultate, cand m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, avand pe atunci si mai ştiu eu ce funcţie in biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eşti de acord cu tine insuţi? Critica şi autocritica ţineau insă de ritualul de partid şi alcătuiau impreună o strategie bine gandită şi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalţi şi obligat – culmea! – să-şi dea el insuşi lovitura de graţie, după modelul proceselor staliniste. Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, imi voi face autocritica. Şi mi-am făcut-o in felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ţinut să-mi spună că nu aşa ne-a fost vorba. Totuşi, in ciuda insuficienţelor mele, partidul mă dorea! Şedinţa organizaţiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat intr-un exerciţiu de acuzaţii de o neinchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar inainte de a fi primit. Voiam să am o carieră universitară, care depindea in bună măsură de atitudinea mea politică. In realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă implinesc, trebuia să cadă mai intai comunismul, şi asta nu ţinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.“ (Lucian Boia)
