Cate tragedii, cată suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit in aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut cată muncă şi cate eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvantată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.
Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfaşiat, neinţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atata tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfăramat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză in care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plans, am plans cum nu poate plange decat o mamă cu inima frantă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sangerande a unui popor indurerat pe care a invăţat să-l iubească şi care a invăţat s-o iubească la randu-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.
Cred că, dacă va citi cineva vreodată insemnările pe care le-am făcut zi după zi, işi va da seama că fiecare cuvant pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.
